Salariu dublu la stat. Decalaj public-privat triplat.

Românul muncește tot mai mult pentru întreținerea aparatului administrativ public tot mai birocratic, mai ineficient și mai scump

Autor: Andreea Paul

Creșterea an de an a decalajului dintre salariile administrației publice și a celor din sectorul privat, din 2012 încoace, ne obligă să muncim din ce în ce mai mult pentru stat. Antreprenoriatul și munca privată sunt dezavantajate net în fața aparatului public. Așa cum ne pleacă constant absolvenții și privații în străinătate la mai bine, la fel au început să plece pentru angajare dinspre școală și sectorul privat către stat.

Suntem în fața unui șir de anomalii economice:

1. Salariu dublu la stat. Salariul mediu net în administrația publică a ajuns la 4.207 lei în luna iunie 2018, dublu față de salariul mediu pe economie de 2.115 lei (conform INS: http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/castiguri/a18/cs06r18.xls), fără a crește calitatea serviciilor publice. Din contră, avem cele mai dezorganizate și mai birocratice instituții publice din UE. Atenție mare că din toamna anului 2017, statistica oficială nu mai include în media administrației publice și forțele armate sau serviciile și nici personalul din cabinetele parlamentare angajați în circumscripțiile electorale proprii și plătiți din sumele forfetare ale parlamentarilor. Altfel, cifrele ar fi fost și mai mari pentru media salariului din administrația publică. În realitate, decalajele dintre sectorul public și privat sunt și mai mari.

2. Decalajul public-privat triplat. Diferența dintre sectorul bugetar și sectorul privat a crescut de trei ori, ca-n basme, de la 427 de lei media brută pe lună în 2016, la 1.285 de lei în 2018 și își continuă saltul proiectat la aproape 1600 de lei în anul 2019 (conform calculelor pe baza datelor CNSP: http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/castiguri/a18/cs06r18.xls, pg. 26). În sectorul bugetar sunt incluse aici atât administrația publică, cât și educația, sănătatea și asistența socială, dar fără forțele armate, servicii și altele asimilate. Din nou, decalajele sunt în realitate și mai mari.

3. Salarizarea în educație, la jumătatea celei din administrația publică. Salariul mediu net în administrația publică este mai mare cu 50% mai mare decât în educație, cu 20% mai mare decât în sănătate, fiind mai mari chiar și decât în sectorul de cercetare, în luna iunie 2018.

4. Cel mai stufos aparat public din UE. Avem cel mai stufos guvern european, cu 28 de miniștri, prim-vicepremieri și premier, respectiv cu 25 de ministere, comparativ cu media europeană de 14 ministere. Pe modelul guvernării, administrațiile publice au aceeași structură arborescentă birocratică. Ceea ce intrigă și mai tare este proiecția oficială a CNSP care ne sugerează dorința acestui Guvern de a majora numărul bugetarilor an de an, până în 2022 (http://www.cnp.ro/user/repository/prognoze/prognoza_2018_2022_varianta_intermediara_de_vara_2018.xls, pg. 21), din nou contrar tendințelor mondiale de eficientizare a administrației și în contradicție cu recentele declarații ale ministrului de finanțe.

5. Cea mai nedigitalizată administrație europeană. Creșterea salariilor în administrația publică nu ar deranja pe nimeni dacă ar fi corelate cu economia reală și cu reducerea schemei de personal bugetar prin digitalizare și optimizarea structurilor publice, în favoarea micșorării timpului petrecut de către contribuabili în contact cu birocrația. Or avem cea mai nedigitalizată administrație publică din UE și cu cele mai retrograde proceduri, în timp ce avem internetul de mare viteză și IT-ul românesc de calitate mondială.

6. Salarii în detrimentul investițiilor publice. Investițiile publice sunt la minime istorice, veniturile fiscale încasate tot la minime istorice raportate la PIB, iar ponderea facturii sociale în totalul cheltuielilor bugetare este la maxime istorice. Cheltuielile salariale bugetare sunt în anul 2018 la nivelul celor din anul 2009 raportate la PIB, contrar tendințelor europene și mondiale de reducere a aparatului de stat. Datoriile cresc invariabil, în acest context.

7. Munca privată supra-impozitată. Impozităm din ce în ce mai mult munca și nu capitalul, într-o economie unde ar trebui lărgită baza forței de muncă active angajate în sectorul privat. Mai exact, peste jumătate din an românul muncește pentru stat, iar ultima „revoluție fiscală” a adăugat încă 5 zile pe an în care salariatul mediu român lucrează pentru stat. Astfel, ziua libertății fiscale a devenit 20 iulie în 2018, față de 15 iulie în anul 2017. Cu alte cuvinte, până pe data de 20 iulie municm pentru stat și abia începând cu data de 21 iulie salariatul mediu român muncește pentru el însuși și familia lui. Din această perspectivă, a omului care muncește, trebuie analizate rezultatele ultimelor modificări fiscale prin care s-au transferat contribuțiile dinspre angajator spre angajat (conform analizei INACO: https://inaco.ro/ultima-revolutie-fiscala-a-adaugat-5-zile-pe-an-in-care-salariatul-mediu-roman-lucreaza-pentru-stat-ziua-libertatii-fiscale-a-devenit-20-iulie-in-2018/

8. Sub 1% bani europeni absorbiți pentru capitalul uman. Rata efectivă de absorbție a banilor europeni la sub 1% pentru capitalul uman românesc, pentru dezvoltare regională și reducerea inegalităților, până în august 2018, din cele 11 miliarde de euro disponibile pentru România, te lasă perplex. Sunt datele oficiale, publicate în luna august 2018 de către Ministerul Fondurilor Europene. Nu mai avem nici scuza începătorilor din perioada 2007-2014. Realitatea e gravă – în al cincilea an din acest ciclu financiar european (2014-2020). Evident, capitalul uman a fost aproape total sacrificat și nu face parte dintre prioritățile actuale. O arată faptele. Să îți pese doar de bugetari, nu de capitalul uman românesc în ansamblu se justifică doar prin tentativele de culegere a dividendelor politice. Sunt cifre catastrofice care arată performanțele reale ale decidenților publici, fără nicio legătură cu respectul față de cetățeni. Nu se mai poate da vina pe nimeni altcineva. Presiunea publică va trebui îndreptată înspre creșterea reală a calității vieții românilor, nu să așteptăm „marea miorlăială” din anul 2020 cum că „alții nu ne-au lăsat”.

Ce forțe vor re-echilibra aceste anomalii economice? Avem o economie suficient de sănătoasă încât să se auto-regleze sub presiunea loviturilor repetate ale legislativului și Guvernului? În anii următori vom vedea.