Game. Set. Meci. Punct cu punct pana la victorie
Cuvant inainte: Inspiratia titlului. Am jucat in tinerete tenis de performanta si retin cu bucurie una din vorbele antrenorului meu: „Hai ca poti, minge cu minge”. Se referea la perseverenta si determinarea cu care trebuia sa joci fiecare punct, minge, care conduceau tot mai aproape de victorie. Asa asociez mica afacere pe care am pornit-o cu ajutorul proiectului tineri intreprinzatori si, evident, cu ajutorul oamenilor apropiati mie.
Inceputurile: Gandul ca as putea sa construiesc o afacere proprie mi-a incoltit dupa ce am finalizat facultatea. Pana atunci, precum multi alti tineri, nu reuseam sa identific nici macar domeniul din care mi-ar face placere sa fac parte. Am continuat studiile cu un Master in Managementul Afacerilor tocmai in ideea ca m-ar putea ajuta sa ma orientez catre ceva anume. Lucram deja intr-o multinationala din anul doi de facultate si incercam sa ma perfectionez astfel incat sa pot accede pe scara valorica. Inca de atunci am simtit ca la un anumit moment voi avea nevoie de independenta, de un lucru facut cu mana mea, impreuna cu oameni alesi de mine.
La cativa ani buni dupa terminarea studiilor, impreuna cu sotul meu, am reusit sa si cladim ceva. Simplu nu a fost, dar ne-a facut sa ne descoperim abilitatile personale si inclinatia spre antreprenoriat, acesta fiind un mare castig in sine.
Glumim si acum pe tema primelor discutii purtate despre o afacere a noastra. Intr-o zi , dupa serviciu, socializam si ne spuneam unul altuia ca trebuie sa incercam ceva. Cu cateva zile inainte, descoperisem programul „Tineri intreprinzatori” si m-a atras structura lui. In primul rand, era un program care nu iti impunea sa renunti la serviciu si parea suficent incat sa poata constitui un punct de plecare in antreprenoriat. Dupa ce i-am povestit si lui despre program, am avut urmatoarea conversatie de care ne amintim si acum cu drag:
- Sotul meu: Pai bine atunci hai sa facem ceva !
- Eu: Pai hai da ce ? Tu ce stii sa faci ?
- Sotul meu: Pai sunt economist, deci nimic
- Eu: Si eu la fel….. tot mai nimic. AAA si am jucat tenis de performanta.
Cam atat a fost cu ideea, dupa care ne-am luat inima in dinti si ne-am intalnit cu fostul meu antrenor care schitase la un moment dat un proiect pentru o baza sportiva pentru practicarea tenisului. Ne-am sfatuit, am analizat daca are sanse de reusita, dupa care ne-am decis si am pornit la drum cu infiintarea firmei.
Depunerea documentelor pentru infiintarea societatii la ONRC a fost anevoioasa. Am petrecut 6 ore asteptandu-ne randul pentru depunerea dosarului. Glumeam inca de atunci ca o sa fim cei mai buni antreprenori doar pentru ca am supravietuit statului la coada, birocratiei si pentru ca probabil altii au cedat din cauzele de mai devreme. Orice discutie marunta ajuta ca timpul sa treaca mai repede. Povestea de mai sus se intampla in anul 2012. Dupa infiintare am pregatit proiectul impreuna cu sotul meu, visand si scriind la cum avea sa se nasca mica noastra afacere. In fiecare dupa-amiaza, sotul meu ma astepta in parcare la locul meu de munca lucrand la proiect, programul meu terminandu-se mai tarziu la acea vreme. In iunie am inregistrat proiectul si am asteptat. Imi amintesc ca verificam zilnic stadiul proiectelor, doar ca sa vad cum evolueaza, proiectul meu regasindu-se in a doua jumatate a listei.
Dupa o perioada lunga de framantare, am primit mult asteptatul raspuns. Nu va puteti inchipui dezamagirea si sentimentul de frustrare traite la deschiderea corespondentei prin care mi se comunica un raspuns negativ, cu o justificare anexata. Dupa ce s-a mai atenuat socul, ne-am aplecat asupra justificarii formulate de AIPPIMM, ca sa realizam intr-un final ca aspectele semnalate nu erau aplicabile situatiei noastre. Din fericire, a fost vorba doar despre o interpretare gresita, cauzata de versiuni diferite ale ghidului solicitantului. Dupa sesizarea acestui fapt, in data de 02 Octombrie, raspunsul initial s-a modificat „miraculos” dintr-unul negativ, intr-unul pozitiv.
Am obtinut astfel 10.000 Euro nerambursabili, 15.000 Euro imprumut de la banca, ramanand ca ceea ce nu se putea finanta prin proiect (TVA de exemplu) sa acoperim din resurse proprii. In perioada Noiembrie – Decembrie 2012 am semnat contractul de finantare si anul urmator, am inceput demersurile pentru obtinerea autorizatiilor necesare constructiei. O perioada lunga de timp am sustinut cheltuielile firmei (printre care salariile celor 2 angajati impusi de cerintele programului, firma de contabilitate, chiria spatiului, cheltuielile/taxele pentru documentatia necesara construirii si altele) din surse proprii, deoarece constructia nu era finalizata si firma neavand inca activitate. Unul dintre angajati a fost tatal meu, care a renuntat la slujba pe care o avea in acel moment, astfel incat sa ma ajute, iar cel de-al doilea a fost Allan, antrenorul despre care v-am povestit mai sus. Cu ei am inceput acest minunat proiect de suflet al nostru. De administrarea firmei m-am ocupat eu, asa cum o fac si in prezent. Pana astazi, am crescut numarul de angajati la 3, desi in cei trei ani de activitate ocuparea postului de antrenor sportiv s-a dovedit a fi o sarcina dificila, schimband nu mai putin de 3 antrenori. Chiar si asa formula initiala s-a pastrat: eu, Allan si tata.
Pana aici toate bune si frumoase, am obtinut finantarea, am cladit o echipa din oameni increzatori si capabili, eram pregatiti sa incepem treaba.
Povestea incepe sa devina interesanta, din pacate intr-un sens negativ, atunci cand am inceput demersurile pentru obtinerea avizelor si autorizatiilor necesare constructiei bazei sportive.
Estimarile noastre cu privire la timpul necesar obtinerii documentelor ce autorizeaza constructia (cu o marja de siguranta consideram ca 4 luni vor fi suficiente) s-au dovedit a fi nerealiste pentru o initiativa din capitala Romaniei. Cu optimismul la purtator, am depus prima cerere in februarie, fiind ferm convisi ca in luna iunie vom avea documentatia completa si ne putem apuca de treaba. Optimismul ni s-a disipat treptat pe masura ce intampinam situatii din ce in ce mai speciale, unele chiar ireale. Pe langa numarul absurd de mare al avizelor necesare pentru a construi ceva in Bucuresti, am regasit printre acestea chiar si unul care nu exista. Da, am mentionat corect, nu exista, iar pentru acesta a trebuit sa obtinem negatie de la institutia care ar fi trebuit sa il emita. Am spus negatie, imi cer scuze, doresc sa rectific, am obtinut negatii, intrucat una nu a fost considerata suficienta. De parca nu ar fi fost destul ce tocmai patisem, o alta autoritate competenta a considerat normal (conform nu stiu carui normativ generalist, impersonal si pe alocuri absurd) sa ne solicite amenajarea a aproximativ 50 de locuri de parcare (in conditiile in care suprafata totala inchiriata de noi nu ar fi putut acoperi aceasta solicitare!!!). Din fericire am putut clarifica si acest aspect printr-o audienta la autoritatea respectiva prin care am demonstrat prin calcule matematice numarul maxim de persoane ce pot sa se bucure concomitent de practicarea sportului alb, obtinand astfel aprobarea cu 5 locuri de parcare, care chiar sunt amenajate si utilizate, in incinta bazei sportive. Pentru a nu transforma acest capitol intr-unul trist, nu voi mai dezvolta subiectul. Cert este ca, intr-un final, documentatia a fost gata in luna Octombrie, adica exact in perioada „prielnica” demararii unei constructii: sfarsit de toamna, inceput de iarna.
Pentru ca fondurile obtinute din finantare trebuiau utilizate pana la sfarsitul anului 2013, nu am avut incotro si cu mult curaj si cu ajutorul unui antreprenor exceptional din domeniul constructiilor ne-am apucat de treaba.
Construirea bazei sportive a durat din Octombrie 2013 pana in primavara anului urmator. Din fericire, cineva acolo sus ne iubeste si vremea a fost neobisnuit de calda in lunile Octombrie si Noiembrie, avand astfel posibilitatea sa urgentam lucrarile si sa ajungem la un stadiu destul de inaintat, pana la sistarea lucrului in lunile Decembrie si Ianuarie din cauza iernii. Imi amintesc ca de Craciun am fost la santier, incinta era ingradita deja, suprafata de joc inca nu avea aplicata straturile de zgura caracteristice terenurilor de tenis si vestiarul era nefinisat, am ciocnit o cupa de sampanie cu echipa si am legat o funda rosie de un stalp, spunandu-mi ca este singurul cadou pe care mi-l doream pentru acel Craciun (oricum nu prea mai aveam bani pentru cadouri, veniturile mele personale fiind investite in aceasta afacere).
Primul an, provocarile mari: Dupa un efort magnific, atat din partea noastra, cat si a constructorului, la finalul lui Martie 2014, am deschis baza sportiva si, in sfarsit, am inceput sa avem activitate comerciala.
Allan urma sa intre la joc pe noile terenuri cu copii pe care ii antrena de ceva timp prin alte baze sportive. Inainte insa, am tinut sa dau prima minge, acela devenind un moment de suflet pentru mine. Poate parea banal pentru unii, insa pentru mine acel moment a insemnat enorm, era realizarea, confirmarea sau oricum altfel vreti sa ii spuneti a efortului depus in ultimii ani.
Dupa prima minge au venit si primele provocari. Primul an, in special iarna, a fost extrem de dificil. In primul rand, dupa toata investitia initiala, precum si perioada lunga de timp in care am suportat cheltuielile firmei din fonduri proprii, a fost necesar sa facem o investitie deloc de neglijat, tot din surse proprii, pentru un balon presostatic, care sa asigure continuitatea activitatii pe timpul iernii.
Au fost multe momente in primul an, chiar si in al doilea, in care am tras din greu sa acoperim investitiile care aparent la inceputul unei afaceri uita ca trebuie sa se si termine. Sigur, poti sa prevezi de la bun inceput niste probleme pe care anticipezi sa la intampini si incerci sa le gestionezi, insa la inceput de drum cunosti o mica parte din ce inseamna sa ai propria ta afacere si ce reprezinta o afacere.
Prezentul: Ne uitam in trecut, la primii ani, si realizam ca au fost multe provocari cu toate acestea, nu am cum sa regret ceva ce am cladit cu mainile, mintea si sufletul, este poate cea mai mare realizare profesionala si mandria mea. Problemele intampinate nu au cum sa suprime realizarile obtinute sau multumirea de sine pe care o capeti atunci cand esti stapan pe propria ta afacere, indiferent cat de mica sau cat de mare este. Eu asa am perceput situatia si asa traiesc. In prezent, ma bucura sa vad o oaza de liniste, copii zburdand pe teren, parinti sau bunici care vin si isi povestesc lucrurile petrecute peste zi, servind o cafea aromata si nu in ultimul rand echipa bazei care munceste cu drag. Cifra de afaceri a cunoscut o crestere constanta stabilizandu-se in anul 3 de activitate pana atunci incercand constant sa ne promovam in zona.
Planurile noastre: Ne propunem sa activam cat mai multi ani acolo, sa reusim sa cladim mari jucatori in tenis sau, daca asta nu ne reuseste, macar caractere mari, copii care vor creste armonios, atat fizic si mental cat si sufleteste. Dorim sa contribuim la procesul de invatare al celor mici despre cum sa socializeze, sa se ambitioneze, sa devina competitivi si sa se simta bine. Nu dorim sa ne oprim aici, spuneam mai sus ca asta a fost o prima incercare, insa dupa ce deschizi o astfel de afacere iti vin si multe alte idei, idei pe care acum le vezi cu alti ochi, avand experienta unei prime incercari. Sunt convinsa ca nu o sa pot sa prevad totul in urmatoarele afaceri, dar am baza, punctul de plecare necesar.
Totul e sa vrei: Mediul de afaceri l-am perceput intr-o continua schimbare, m-am simtit depasita de legislatie de cele mai multe ori, fiind un domeniu stufos si neprietenos, iar consiliere pe domeniul asta nu primesti gratis. Asta am acceptat de la bun inceput si mi-am creat o mica retea de antreprenori, mai mici sau mai mari, cu care colaborez pentru a acoperi anumite domenii necesare intr-o afacere: contabilitate, salarizare, protectia muncii etc. Daca vrei si tu sa ai propria ta afacere, iti trebuie curaj, perseverenta si din punctul meu de vedere sustinerea unor oameni apropiati tie. Nu vad cum as fi reusit fara ei, fiecare a avut un rol important in realizarea acestui vis.
Multumirele mele: Allan – pentru ca a fost primul care a visat; tatal meu Daniel – care dupa 25 de ani de munca la acelasi patron a plonjat in necunoscut pentru mine; sotul meu Alex – fara de care nu puteam sa trec peste provocarile acestei afaceri.
Felicia Toma