Picnic la marginea drumului României: Mai poate fi un nou început în România după 100 de ani de la început?

Autor: Bogdan Dumitrescu

Am trecut și vara aceasta – ca aproape în fiecare an – pe lângă locurile de undeva, dintr-o provincie a României, în care ieșeam încă de copil, cu părinții la „iarbă verde” înainte de ’89.
Poieni, maluri de râuri, de lac – locuri unde, încetul cu încetul, după ce oamenii au început să își permită câte o Dacie, veneau să facă un grătar, să pună un cort și să stea în natură la sfârșit de săptămână
Bărbații beau bere, jucau fotbal sau table, femeile curățau carnea și legumele pentru masă și bârfeau pe pături la soare.
Și după Revoluție am văzut iarba verde din acele locuri de la margine de oraș și la umbră de Subcarpați acoperită de concetățeni veseli.
Eu plecasem în Capitală, m-am auto-eliminat din comunitatea respectivă iar părinții mei, îmbătrânind, nu au mai prea ieșit cu prietenii – din ce în ce mai bătrâni și ei.
Dar oamenii din orășelul de provincie mai veneau. Chiar din ce în ce mai mulți, imediat după ’90 – acum mai toți aveau o mașină la mâna a doua, mai toți aveau scule de muzică, mai toți aveau bani pentru cele necesare pentru două zile de petrecere și stat împreună.

Comunitatea din poieni a fluctuat de-a lungul anilor – au apărut crizele mai mari sau mai mici din economia capitalistă: nu au mai fost în anumite perioade bani ca să fie cheltuiți pe „distracții”. Oamenii au început să plece la muncă în străinătate. Dar, acest fapt, după câțiva ani de rărire a celor ieșiți la margine de codru, a dus la creșteri de populație pe gazon. Oamenii veneau din Germania, Italia, Spania etc. în concedii vara, în anotimpul picnicurilor, și voiau să arate ce s-au realizat. Voiau să își arate mașina BMW luată la mâna a doua, să pună muzică românească la boxele occidentale din uși, să prăjească fleicile cu monoglutamat din hipermarketuri.

Anul acesta, am oprit mașina cu număr de București și am căutat prin iarbă vetrele de foc în care se încingeau grătare. Nu se mai vede nici o urmă.
Poienile s-au re-ecologizat, nu mai sunt aruncate peste tot (chiar așa de multe) peturi, pungi sau cutii de conserve goale.
De câțiva ani, nu mai vine nimeni la iarbă verde în locurile pe care le știam. Și nu pentru că a apărut Legea Picnicului. Oamenii au încălcat-o fără probleme ceva timp. Chiar locurile amenajate sunt astăzi goale.

Peisajul este acum frumos, natural, dar fără personaje, ca în arta musulmană – ceea ce îmi induce o senzație de sfârșit de epocă, de sfârșit de Istorie.
Nu pentru că îmi doresc miros de mititei sau manele lângă râul sau lacul în care (încă mai) sunt păstrăvi.
Ci pentru că umanitatea aceea gregară a celor strânși pentru picnic lângă orășelul în care își trăiau viața sau vacanța însemna că încă ne mai simțeam „împreună”. Încă mai vedeam o perspectivă, un drum comun. Pe marginea căruia puneam o pătură și ne simțeam con-cetățeni.

Acum, în orășelul decimat de istoria și istoriile recente, mai stau doar bătrâni, care nu mai ies la iarbă verde. Bătrânii din Anglia, Germania se întâlnesc regulat la picnic, nu este o chestiune de vârstă. Bătrânii mei nu mai au bani pentru un asemenea lux, dar, chiar dacă ar avea, nu mai au DE CE să vină să stea pe cearșafurile pătate cu muștar. Au fiecare problemele bătrâneții lor, care le-au atomizat comunitatea umană. Unii cresc acum niște nepoței cu părinții prin Olanda sau Franța. Ceilalți sunt perfect singuri și stau singuri și li se vede singurătatea în zâmbet când se așază pe banca din fața blocului unde jucau odinioară table cu prietenii care acum nu mai sunt sau nu mai ies din casă.

Mai tinerii – de vârsta mea – au plecat din țară sau s-au adaptat, unii chiar au afaceri, au făcut bani, nu mulți, ca în provincie, dar suficienți cât să meargă vara în Turcia sau în Canare, nu în poienile de la marginea pădurii. Cei care au plecat s-au despărțit și ei în două: unii nu mai vin deloc, nu mai simt că România este țara lor decât nocturn, în visele în care sunt copii la iarbă verde printre picioarele părinților lor tineri. Alții vin, dar acum se duc să își arate vara la Mamaia trupurile care fiecare la un moment dat au poposit obosite pe băncile din gările Occidentului, când au visat la rândul lor poienile înverzite de acasă.

Mai suntem o națiune fără să mai avem lucruri de făcut împreună?
Mai avem un viitor comun? Mai suntem o țară sau doar o zonă cu o sumă de așezări/azile în care oameni cu copiii plecați să culeagă căpșuni așteaptă să moară în blocurile comuniste lângă siluete delabrate de uzine comuniste părăsite?
Mai simțim că avem ceva de apărat, ceva pe care îl avem cu toții, ceva pentru care zâmbim unul la altul pe stradă chiar dacă nu ne cunoaștem decât din vedere?
Armata noastră cu soldați plătiți mai apără, pe lângă teritoriul pe care încă îl mai avem prin tratate internaționale, „ceva”-ul acela care ne unește? Sau ne mai unesc doar banii?
România este doar un spațiu de trecere între Est și Vest în care civili fără bani și civilii cu bani sunt apărați de o armată care este capabilă de sacrificiul suprem pentru bani, nu pentru un spirit național unificator?

Poate e o interpretare hiperbolizatoare și patetică.
Poate ne lamentăm cam mult.
(Gata cu jelania. Să trecem la treabă! Ca să facem ce? Ca să facem ÎMPREUNĂ ce?)
Cum putem compara situația noastră cu tragedia umană a refugiaților din Siria, Irak sau Afganistan, pe care îi vedem încet-încet apărând pe străzile noastre?
În Bulgaria jumătate din țară a plecat în Occident. Iar ce a rămas este condus ferm, cu cadavre lăsate în urmă la nevoie, de câteva familii mafiot-postomuniste finanțate din Rusia.
De ce ne plângem?
Italia, țara în care mai plecau românii la muncă este acum în pragul prăbușirii economice iar lumea pleacă. Italienii, ca înainte și după război, pleacă la muncă în Elveția sau Germania sau Franța.
De ce ne lamentăm?
Știu și eu?
Poate pentru că am sperat la ceva mai mult. Poate am crezut în poveștile despre domnitori sau Mărășești. Poate nu am crezut că totul se va deteriora, se va închide, se va desființa.

Semne de sfârșit de Istorie.
Mai poate exista un nou început?
Mai poate fi un nou început în România după 100 de ani de la început?