Autor: Bogdan Dumitrescu
Acum câțiva ani, oamenii de știință britanici (sau „gen”) au efectuat un experiment pe maimuțe, care poate fi refăcut oricând cu aceleași rezultate.
Un grup de cimpanzei a fost pus într-o incintă în care exista o scară pe care se putea urca într-un loc vizibil unde exista hrană din abundență. Ca la supermarket: banane, mere, tot ce le plăcea mai mult să mănânce involuntarilor participanți.
Atunci când un cimpanzeu încerca să urce însă pe scară, peste tot grupul cădea o ploaie rece – unul dintre cele mai neplăcute fenomene pentru o maimuță.
Animalele inteligente au realizat destul de repede că atingerea scării provoca diluviul, astfel că situația grupului a devenit ciudată. Chiar dacă le era foame tuturor, niciun disperat „dizident” inanit nu era lăsat să urce pe scară, toți ceilalți cimpanzei săreau să îl împiedice și îl bumbăceau bine. Un adevărat „mexican standoff” cu banane care nu se decojesc…
Experimentul a continuat. Un cimpanzeu din grupul aflat în impas total a fost schimbat cu un nou cimpanzeu. Desigur, nefericitul nou-venit a încercat să urce pe scară, a declanșat dușurile și toate celelalte maimuțe l-au bătut zdravăn. Și newcomer-ul a fost liniștit cu pumnii de grup, rămânând să se uite cu jind la fructele aflate la capătul scării.
Experimentul a continuat. Un alt cimpanzeu din grup a fost înlocuit cu unul neștiutor, și respectivul a încercat să urce pe scară, și el fost pus la punct violent de ceilalți (inclusiv de cel introdus în grup primul…) ca nu cumva să mai încerce să atingă scara și să declanșeze ploaia nesuferită…
Și tot așa, până când toți cimpanzeii din grupul inițial au fost înlocuiți de unii noi. Experimentatorii au deconectat la un moment dat declanșatorul ploii conectat cu scara, dar comportamentul de grup a continuat. Nou-veniții erau împiedicați rând pe rând să atingă scara de grupul unit în violență.
Și în final s-a ajuns la situația în care nici un cimpanzeu nu mai știa de ce nu are voie să atingă scara, dar participa cu entuziasm „afamat” la pedepsirea inutilă a oricărei încercări de a urca spre mâncare. Maimuțele mureau de foame și se uitau cu jind la mâncarea perfect accesibilă.
Se poate considera că experimentul cinic descris mai sus vrea să realizeze o paralelă comportamentală cu organizațiile umane. Orice încercare de a ajunge la banane, de a promova, este împiedicată automat de grup, care consideră cu un reflex necondiționat că va fi mai rău pentru toți dacă un membru se desprinde și urcă pe scara ierarhică spre resurse. Chiar așa și este dacă tragem o concluzie generală despre „behavioralismul” organizațional fără afecțiune față de aproape, reflex difuzat instituțional pretutindeni.
Experimentul propus este însă foarte foarte foarte potrivit ca parabolă și pentru analizarea unui fenomen unic, care există actualmente exclusiv în țara noastră.
Anume. Nicolae Ceaușescu a avut în anii ’80 ideea să plătească datoria externă a statului român cu orice preț, inclusiv prin exportarea masivă a resurselor alimentare ale populației României, stat producător agricol de top european și mondial. (Se spune că respectivul voia rapid o independență financiară pentru a propune un fel de FMI al țărilor nealiniate… sau ceva…)
Oricum, ideea în cauză a fost, pe lângă imbecilă – l-a dus pe generatorul ei în fața plutonului de execuție – și perfect nerentabilă – datoriile pe care noi le-am plătit prin mulții ani de înfometare criminală au fost șterse Poloniei după căderea Cortinei de Fier de către creditorii occidentali ca sprijin în dezvoltarea postcomunistă a țării…
În orice caz, românii trăitori ai acelor vremuri au rămas, ca reflex încrustat genetic, cu impresia că mâncarea este un lucru scump iar produsele de calitate, trufandalele – precum fructele iarna, mieii de Paști, peștele la dezlegare etc. – sunt ceva în același timp exorbitant cât și greu de găsit…
Au venit, izbăvitori pentru digestie, anii ’90, și cetățenii s-au mai destins puțin în acest sens. Au dispărut cozile. Alimentele au început să se găsească. Dar, destul de repede, cei care au pus mâna – de la micii întreprinzători până la marii generali – pe importul și exportul de alimente și pe industria alimentară din România au strâns șurubul prețurilor, folosindu-se de reflexul condiționat de anii lui Ceaușescu – „Mâncarea e ceva scump, nene…”.
Și s-a instaurat încetul cu încetul un monopol al calității (proaste) și prețurilor (mari) care a funcționat pe toată linia. De la importator, la producător, la tarabă sau la magazinul de la parter de bloc. Monopolul acesta care în fapt era mentalul reflex de pe vremea lui Ceaușescu ne-a fost vândut drept trecerea la capitalism de publicitatea colorată care ne lua ochii în anii ’90: „Așa e, dom’ne, în capitalism… costă. Așa e în Occident.”
Oamenii în vârstă, care apucaseră perioada interbelică, spuneau cu voce tare că pe vremuri atunci mâncarea era ceva extrem de ieftin și pentru toată lumea, că vinul, peștele, brânza, legumele nu costau aproape nimic și erau la îndemâna oricui, chiar și a a săracilor. Nu au fost ascultați. Iar bătrânii respectivi, la rândul lor obișnuiți cu lipsurile de pe vremea comunismului au oftat și au acceptat și ei situația „capitalistă” de fapt, considerând că așa trebuie să meargă lucrurile în noua epocă a banului și profitului.
Dar lucrurile nu stăteau așa. Nicăieri nu erau așa! În Occident exista (și există încă!!!) o criză de supraproducție alimentară!… Totul era o minciună…
Și totul este o minciună și astăzi, după 30 de ani. Milioane de oameni au ajuns în aceste decenii în Occident. Toți s-au întors spunând că în România sunt mari prețurile alimentelor și calitatea lor este mizerabilă. Însă și constatările indignate ale emigrației au fost anulate de noul fenomen care a preluat mentalul generat pe vremea lui Ceaușescu – supermarketurile.
Desființând magazinele micilor întreprinzători, punând o imensă presiune pe producția românească, acestea au mizat exact pe realitatea din Occident care nouă ne-a fost total interzisă în țară: mâncarea este ceva ieftin de fapt… Astfel, bazându-se pe prețurile foarte mici ale produselor industriei alimentare și agricole occidentale, supermarketurile au aneantizat orice fel de concurență în comerț sau producție în primă fază.
Pentru ca apoi, în următoarea etapă, pe care o trăim noi astăzi, să reintroducă pe terenul ras, fără concurență, prețuri mari, sub conceptul lui Ceaușescu actualizat – „Mâncarea la noi este proastă, dar scumpă…”. Iar din punct de vedere calitativ, de văzut cum recent Uniunea Europeană a acceptat că produsele pentru Est sunt produse în Occident sub calitatea celor loco…
Cu asemenea osârdie s-a instaurat politica marjelor mari de profit și a prețurilor înalte pentru o calitate joasă încât am devenit din nou o insulă, o zonă de excepție în Europa. Ca pe vremea lui Ceaușescu. Dar în alt sens – suntem săracii cu alimentele scumpe.
Peste 40% din cheltuielile lunare ale românilor se duc pe mâncare, cu câteva ordine de mărime, de câteva ori mai mult decât în țările occidentale!
Avem creșteri imense permanente, mai ales la produsele alimentare de bază – ouă, cartofi, carne etc.
Avem laptele cel mai mai scump din Europa. Un kilogram de roșii costă în jur de 1 RON în Turcia, iar la noi se vinde cu 1000% (o mie la sută!) mai scump, cu peste 10 RON.
Carnea de pește sau de curcan sau vită este un lux pentru români, iar reducerile sunt o bătaie de joc. Mai ales când sunt făcute pentru produse expirate sau puse de mai multe ori în vânzare după procesare și reprocesare.
Nu există legislație pentru donarea alimentelor în pragul expirării către săraci ca în țările occcidentale. Magazinele preferă să refolosească alimentele sau să le distrugă în incineratoare care sunt o adevărată afacere pentru unii.
Toate acestea se întâmplă în timp ce producătorii europeni sunt disperați de criza de supraproducție care se manifestă în ultimii ani și mai pregnant, după ce nu se mai pot exporta alimente în Rusia din cauza embargoului economic.
Tinerii de astăzi nu mai știu DE CE trăim acest adevărat coșmar național perpetuu. Ei cred că este numai nesimțirea monopolului magazinelor. Și înghit în sec și încearcă să acumuleze banii necesari pentru hrana cea de toate zilele.
Dar nu este așa. Nerușinarea aceasta zilnică se petrece pentru că Ceaușescu a înnebunit și a exportat mâncarea din România și ne-a făcut să credem că o bucată de carne sau de brânză sau o sticlă de vin sunt ceva extrem de prețios. Și domnii care au urmat au făcut tot ce se poate pentru a păstra acest șablon mental bolnav și aberant în Europa și în restul lumii civilizate
Vă amintiți parabola cu maimuțoii de la început?
Se potrivește? Se potrivește! Este o poveste perfect congruentă cu ceea ce ni se întâmplă acum.
Inclusiv în partea cu experimentatorii care închid dușurile reci iar cimpanzeii tot nu își iau mâncare…
Cum acceptăm ca de Crăciun și de Paște să se scumpească produsele alimentare?
Nicăieri pe Planeta Pământ nu se întâmplă așa ceva!!! Pre-tu-tin-deni în lume cele mai mici prețuri la ouă sau cozonaci se găsesc de Paște. Cele mai mari reduceri la produsele alimentare de sezon se fac de Crăciun. Este și firesc: pentru că se vinde în aceste perioade mult, se vinde mai ieftin.
La noi, produsele se scumpesc de sărbători pentru că încă mai există monopolul mental al foametei lui Ceaușescu și cel comercial al celor care îl întrețin pe cel mental de 30 de ani.
Cum acceptăm așa ceva?
Indiferent de cât de greu ar fi să mai fisurăm structura monopolistă pe care o au acum marile lanțuri de magazine.
Indiferent cât de indiferent (sic!) este statul corupt care nu face nimic să împiedice asemenea abuzuri prin controale, legislație, prin Consiliul Concurenței etc.
Evaziunea fiscală la fructe și legume aduce daune statului de miliarde de Euro.
În țară sunt introduse ilegal și nu plătesc taxe sute de mii de tone de alimente care ni se vând apoi la la tarabă cu prețul exact ca al celor fiscalizate.
De când nu ați mai văzut la știri tiruri oprite de Poliție pe stradă cu legume și fructe fără acte?
De când nu ați mai văzut la televizor razii ale procurorilor în piețe unde aproape toată marfa este de contrabandă?
Ni s-au oprit dușurile, dar poate ne-ar fi necesare niște dușuri reci.
Să ne amelioreze demența inacțiunii, ori să ne trezească odată.
Și să ieșim în stradă să luptăm cu adevăratele minciuni (sic!).