Autor: Leyla-Denisa Obreja*
* Leyla-Denisa Obreja este Profesor adjunct și candidată la doctorat în cadrul Facultății de Drept la Bond University în Australia. A absolvit Masterul în Drepturile Internaționale ale Omului la Lund University în Suedia. Leyla a efectuat stagii de cercetare la Centrul Norvegian pentru Drepturile Omului din Oslo și la Institutul Raoul Wallenberg din Suedia și este membră a think-tank-ului INACO – Inițiativa pentru Competitivitate.
Începând cu iulie 2018, copiii suedezi învață programarea din primul an de învățământ primar, iar guvernul țării investește în noi abilități de competență digitală – e vorba despre abilitatea copiilor de a distinge între surse fiabile și false de informație. Dacă nu ne place să ne comparăm cu țări precum Suedia, atunci să ne îndreptăm atenția spre Republica Moldova care a introdus din luna aceasta, septembrie 2018, educația digitală ca disciplină obligatorie pentru elevii de clasa I-a. Alfabetizarea digitală duce la diminuarea riscului de marginalizare economică, culturală și socială și este pasul pe care think-tank-ul INACO – Inițiativa pentru Competitivitate consideră că trebuie să-l facem împreună cu multă seriozitate, după publicarea Ghidului Meseriilor Viitorului chiar din prima zi de școală.
Alfabetizarea digitală înseamnă să poți găsi, evalua, produce și distribui idei, produse, servicii și alte forme de conținut, în mediul digital. Pe scurt, se referă la capacitatea de a folosi tehnologia informației și comunicării (TIC) pentru a te informa corect, pentru a-ți crește performanța socială, culturală, economică, pentru a-ți promova identitatea digitală. Odată cu digitalizarea activității sociale, economice sau culturale, inegalitatea a căpătat noi forme și a dus la apariția diviziunii digitale, un factor important pentru creșterea sau scăderea calității vieții și a competitivității unei regiuni. Copiii noștri au nevoie de cursuri de alfabetizare digitală încă din primii ani de școală, în fiecare școală din țară.
România și diviziunea digitală
30% dintre cetățenii României nu au folosit niciodată internetul, ne arată ultimele date oficiale ale Eurostst. Doar 16% dintre români au achiziționat produse online în ultimul an, spre deosebire de Suedia (81%), Spania (50%) sau Grecia (32%). România este printre țările cu cele mai mici procente de e-exporturi (vânzări online în afara țării) și ocupă ultimul loc în clasamentul ultimului indice al economiei digitale și sociale care măsoară conectivitatea, folosirea internetului, digitalizarea serviciilor de interes public, integrarea tehnologiei digitale și folosirea internetului (DESI 2018).
În România, aproape trei sferturi din populația adultă poate fi considerată ca fiind lipsită de competențe digitale de bază. Nu excelăm nici la capitolul de e-guvernare, ba mai mult, putem observa carențe majore la capitolul interacțiunii dintre cetățeni și administrația publică prin intermediul serviciilor digitale. În 2015, doar 9% dintre români foloseau internetul pentru a obține informații de interes public legate de funcționarea instituțiilor de stat și doar 5% descărcau fișiere cu documente și formulare ale instituțiilor publice.
Pentru a înțelege implicațiile diviziunii digitale, trebuie să reflectăm asupra fragmentării sociale pe care o produce internetul și utilizarea acestuia. Mediul online este un catalizator al relațiilor sociale, al comerțului, al educației, al formării identității civice și ideologiei politice, sau chiar al experimentării culturilor străine și planificării activităților turistice. Neimplicarea digitală se traduce în marginalizare economică, socială și culturală. Societatea este astfel formată din cei care au acces sau nu au acces la tot ceea ce are de oferit internetul; sau cei care pot folosi internetul cu scopul de a realiza activități lucrative, informative, culturale sau personale și cei care au capacități reduse sau inexistente de a folosi internetul cu un anumit scop. Din punct de vedere economic, lipsa acestor capacități digitale presupune imposibilitatea de a pătrunde, de a activa sau de a excela în mediul muncii, de a accesa cursuri de formare profesională, de a depăși obstacole în realizarea activităților antreprenoriale sau de a transpune activități economice în mediul online. Ridicăm astfel principiul egalității de șanse a indivizilor, regiunilor și a economiei naționale în ansamblu față de cetățenii europeni și alte state europene, pentru a nu rămâne blocați în trecut, în inerții, în transmiterea inter-generațională a inegalității sau în persistența factorilor de risc ai sărăciei. Din punct de vedere cultural și social, lipsa accesului sau capacităților digitale afectează direct atitudinile și experiențele cetățenilor sau ale companiilor private.
Persoanele marginalizate digital sunt mai predispuse către atitudini stereotipice sau anti-sociale; au capacități reduse de comunicare; nu au acces la informații care să le permită formularea unei ideologii personale, economice, politice sau culturale și în general au tendința către atitudini și trăsături de personalitate fixe. Companiile marginalizate digital au perspective mai reduse de dezvoltare, de acces la tehnologii mai eficiente și mai puțin costisitoare sau de export prin internaționalizarea activității.
Cauzele diviziunii digitale sunt strict legate de educație, sau mai bine zis, de lipsa educației digitale în școală primară, secundară, liceu și învățământul superior, acolo unde se pot dobândi capacități progresive de utilizare a noilor tehnologii digitale. Resursele economice sunt foarte importante, la rândul lor, care crează dificultăți în achiziționarea unui laptop, a unei tablete sau alte dispozitive. Accesul la educație digitală este obligatoriu pentru toți copiii și adolescenții.
Avem dreptul la internet?
Dezbaterile globale legate de consolidarea dreptului de acces la internet și automat, argumente care susțin obligația statelor de a promova accesul la internet și educația digitală, se intensifică în ultimii doi ani. În 2016, Adunarea Generală ONU a adoptat Rezoluția A/HRC/32/L.20 prin care se subliniază importanța accesului la internet pentru garantarea drepturilor omului. Rezoluția nu are caracter obligatoriu, ci de recomandare și de conștinetizare, reprezentând un pas important spre recunoașterea dreptului la acces și educație digitală.
Accesul la internet are un caracter economic-cultural-social și se înscrie în circumferința drepturilor supuse realizării progresive; spre deosebire de drepturile civile și politice care au un caracter imediat. În acest sens, nu putem afirma că dreptul la internet reprezintă un drept al omului stricto sensu, deși comunitatea internațională insistă că dreptul la internet este o componentă a dreptului la liberă exprimare, a dreptului la dezvoltare și a dreptului la educație. Este general acceptat că restrângerea dreptului la acces la internet constituie o încălcare a drepturilor omului (în cazul Coreei de Nord, de exemplu), dar nu există un consens în legătură cu obligația statelor de a facilita sau asigura accesul la internet. Statele au însă obligația să adopte măsuri legislative care să asigure că activitățile în mediul online respectă legislația drepturilor omului.
Educație digitală pentru tineri și adulți
Pentru atenuarea diviziunii digitale, este nevoie mai întâi, de recunoașterea problemei și de obținerea datelor care să ne arate dimensiunea diviziunii. Apoi, cel mai bun instrument pentru combaterea diviziunii este educația. Iar în domeniul educației, trebuie înlăturată preconcepția că aceste programe sau intervenții trebuie adresate exclusiv copiilor. Bineînțeles, o mare atenție trebuie acordată includerii digitalizării în modul de predare și evaluare al copiilor. Educația formală este însă, o parte din întregul univers educațional al unui copil, complementând-se cu educația „de acasă”. Astfel, o capacitate digitală avansată a părinților își va pune amprenta asupra educației copiilor.
Cursurile de alfabetizare digitală a grupurilor vulnerabile, a regiunilor mai sărace ar trebui să devină obiectiv de dezvoltare locală competitivă. Norvegia, una dintre țările cu cea mai mică rată de diviziune digitală investește aproximativ 16 milioane de euro anual în programe TIC. Acestea includ pregătirea digitală a imigranților ca cerință obligatorie pentru obținerea rezidenței, dar și pregătirea intensivă a elevilor. Încă din 2004, Norvegia are o agendă digitală, o politică de stat care centralizează experiența și competențele digitale, fiind una dintre cele cinci competențe de bază în curriculumul național al Norvegiei. Acestea sunt considerate fundamentale pentru învățarea în toate disciplinele, precum și o condiție prealabilă pentru ca elevii să-și poată demonstra competențele și calificările. În educație, inițiativele digitale vizează atât elevii cât și profesorii. De asemenea, Agenția Norvegiană pentru învățare pe tot parcursul vieții (Vox) promovează soluții pentru elaborarea de instrumente pentru dezvoltarea competențelor digitale pentru adulți.
Începând cu iulie 2018, copiii suedezi învață programarea din primul an de învățământ primar, iar guvernul țării introduce noi abilități de competență digitală: abilitatea copiilor de a distinge între surse fiabile și nesigure de informație (fake news). Suedia are o rețea bine dezvoltată de furnizori de educație pentru adulți, un factor esențial pentru a oferi populației abilități de alfabetizare digitală. Desigur, mulți vor spune că nu este cazul să ne comparăm cu țări precum Suedia și Norvegia, ele fiind la un alt nivel. Atunci, să ne îndreptăm atenția spre Republica Moldova care a introdus din septembrie 2018 educația digitală ca disciplină obligatorie pentru elevii de clasa I-a, un modul ce urmează să pregătească în acest an aproximativ 35.000 de școlari.
România a avut mai multe încercări de digitalizare, printre care programul SEI, derulat între 2001-2009; un program de 124 de milioane de dolari, o încercare aparent eșuată însă, având în vedere datele actuale. Proiectul, lăudat la momentul respectiv ca fiind unul „de aur” pretindea „dotarea tuturor școlilor din România cu o soluție IT completă, adaptată procesului de predare – învățare, care permite de asemenea și un management performant al activității școlilor”. Verificarea implementării proiectului a vizat însă, nu obiectivele stabilite la începutul proiectului, ci atitudini și experiențe ale elevilor și profesorilor citând: „95% dintre elevi declară că ar dori să utilizeze mai mult calculatorul și Internetul pentru lecții la diferite discipline”. Programul SEI, cu rezultate contestabile, a fost menționat printre „contractele păguboase ale informatizării României”.
În încheiere, să reflectăm asupra unui citat: „istoria a demonstrat că puterea stă în mâinile celor informați, iar când individului și comunităților li se refuză informațiile, devin mult mai ușor de exploatat și subjugat”. Acestea sunt adevăratele riscuri ale diviziunii digitale.